12 dec. 2017

Gheaţa şi oamenii vârstnici

In tramvai
Spunea un tânăr oarecare
Unui bătrân, cu "politeţe":
- Stau jos acum, că în picioare
Voi sta destul la bătrâneţe.
(Ion Vladimir)

Probabil că nu aş fi scris rândurile de mai jos dacă nu citeam textul doamnei Elena Marin Alexe: Postu-i post si treaba-i treaba… Multa indiferenţă (şi răutate) zace in unii dintre cei care, generic, sunt numiţi oameni.

In febra “marii asfaltări” ce-a avut loc in Braşov anii trecuţi in zona unde locuiesc au desfiinţat o altee in trepte late şi au nivelat, ajungând să existe acolo o alee in pantă, într-o zonă intens circulată. Şi-au mai făcut vreo două alei asfaltate, tot in pantă. Iarna e jale acolo! Majoritatea trec prin “zona verde” pentru că altfel nu au şansa să rămână la verticală când asfaltul e acoperit cu strat de gheaţă pe care nu se deranjează cineva să-l cureţe aruncând ceva substanţe… Nici pe ditamai bulevardul nu s-au deranjat să cureţe!

Dimineaţă plimbam câinele in zona aleilor in pantă. Un bătrânel înalt a ieşit din mini-market-ul de la parterul unui bloc şi a făcut doi paşi spre una dintre alei; şi-a rămas acolo, nemişcat, pe gheaţă, cu o mână întinsă in lateral, pentru echilibru, cu cealaltă atârnând pe lângă corp, ţinând o sacoşa de nailon in care se vedea o franzelă. Pe lângă el a trecut un bărbat scund şi îndesat care călca apăsat pe gheaţă. S-a uitat la bătrânelul înalt şi şi-a văzut de drum. A mai trecut un tânăr care şi el s-a uitat la bătrânel şi-a trecut mai departe… Eram in capătul celălalt al zonei şi mi-am dat seama că omul nu poate înainta (comerciantul n-a curăţat nici el gheaţa din zona magazinului) şi nu părea că-l va ajuta vreun trecător. M-am grăbit spre el, trăgând după mine câinele care voia in altă direcţie. L-am rugat să-mi dea voie să îl ajut. S-a agăţat de braţul meu aproape cu disperare şi a vrut să păşească pe gheaţă. L-am îndrumat prin zona verde, acoperită cu zăpadă, să fim amândoi in siguranţă, pentru că nu prea aveam echilibru şi cu câinele in lesă.
- Grea iarna pentru bătrâni – mi-a zis el, oftând. Când eşti singur n-ai de ales, trebuie să ieşi…
Am vrut să-l conduc până la porţiunea de asfalt curăţat dar a zis că prin zăpadă se descurcă. Mi-a mulţumit şi eu mi-am văzut de treabă, dar nu m-am îndepărtat prea mult, să văd ce face. După câţiva paşi s-a oprit şi s-a sprijinit cu o mână de un pom. Am făcut câţiva paşi spre el, dar chiar atunci o tânăra care trecea pe acolo, cu doi copii mici pe care-i ţinea de câte o mâna, s-a oprit şi a vorbit ceva cu el. Am văzut cum îşi îndeamnă micuţii să se ţină de mâini şi ea l-a ajutat pe bătrânel să treacă mai departe. Până să îl ajute ea au trecut pe acolo destui oameni in putere.

Nu reuşesc să înţeleg cum poţi privi un om care are, vădit, nevoie de ajutor şi să treci indiferent pe lângă el… Ce urgenţă ai, ce te reţine să ajuţi pe cineva să parcurgă o porţiune de gheaţă, să urce in autobuz un bagaj voluminos ş.a.m.d.?

Şi mă enervează la culme aştia care încasează saci de bani pentru a curăţa străzile iarna şi se deranjează numai pentru carosabil! Daaa! Ştiu că avem şi noi obligaţia de a curăţa pe unde locuim, aşa cum au aceeaşi obligaţie şi comercianţii pe unde au magazine… Dar sunt atâtea zone unde nu e obligaţia noastră! Ce fac poliţaii locali iarna? Stau la căldurică? Ar putea încasa bani din amenzi… dar ei par a amenda doar oameni săraci, care caută prin gunoaie… sau femei care hrănesc pisici.

11 dec. 2017

Octavian Paler. Citate favorite

Voi care vă întoarceţi acasă
şi după ce-aţi închis uşa
spuneţi “bună seara”
voi nu ştiţi ce-nseamnă
să intri pe o uşă tăcând.
(Singurătate)
**
Aşa se-ntâmplă logic, plecăm şi sosim undeva.
Plecăm pentru o clipă, pentru un ceas, pentru o viaţă, poate nu trebuia să plecăm, dar problema nu-i asta, ci faptul că sosim undeva, totdeauna sosim undeva, poate nu sosim la timp, nu sosim unde trebuie, nu sosim unde-am vrut, dar sosim undeva şi câtă vreme sosim undeva totul e logic, chiar dacă logica şi fericirea sunt lucruri total diferite, totuşi am plecat şi am sosit undeva, dar când nu sosim nicăieri totul devine ilogic. Spre ce ne ducem dacă nu sosim nicăieri?
(Lecţie inutilă de logică)
Din “Scrisori imaginare”, Octavian Paler, Ed. Prietenii Cărţii, Bucureşti, 1992.
₪₪₪
Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.
₪₪₪
Octavian Paler s-a născut in 2 iulie 1926 la Lisa, judeţul Făgăraş (Lisa aparţine azi de judeţul Braşov) şi a murit in 7 mai 2007 la Bucureşti. A fost scriitor, editorialist, jurnalist şi om politic.
Am aflat despre existenţa lui in anii 1990, când am cumpărat romanul “Viaţa pe un peron”. Apoi, pentru că o colegă de muncă avea abonament la România Liberă citeam şi decupam editorialele scrise de el – îmi plăceau pentru că, într-o anumită măsură, scria ceea ce simţeam şi credeam şi eu despre unele chestiuni. Până pe la mijlocul anilor 1980 a fost, între altele, membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi deputat de Vaslui in Marea Adunare Naţională, parlamentul monocameral al României comuniste.
A fost persecutat de securişti pentru viziunile sale pro-occidentale şi pentru critica la adresa PCR şi a “conducătorului iubit”; i s-a stabilit domiciliu forţat şi i s-au interzis diferite activităţi in lumea artistică.
Imediat după decembrie 1989, Octavian Paler va socoti de datoria sa să se afle în miezul evenimentelor culturale şi politice. Este membru fondator al Grupului de Dialog Social şi are o prezenţă redutabilă în presa liberă, în primul rând prin editorialele şi lucrările sale de poziţie civică, democratică. În ultimii ani de viaţă este tot mai dezamăgit de prestaţia clasei politice şi, în general, a celor în care investise încredere, fără a-şi vedea confirmate aşteptările. (Şerban Cionoff)
₪₪₪
E o rană în scândura uşii unde-am bătut şi n-a răspuns nimeni. Deschideţi uşa cu grijă, să nu loviţi rana cu cheia, spune Octavian Paler în "Definiţia uşilor închise".

4 dec. 2017

Amurgul templierilor, roman. Citate favorite

- Fiule, ţi-am spus cândva că tunetul şi fulgerul sunt mânia cerească a Domnului şi că picăturile de ploaie sunt lacrimile îngerilor, care plâng din pricina ticăloşiei oamenilor. Dacă această spusă ar fi adevărată, atunci oraşele şi satele noastre ar fi trebuit să fie de mult înecate de ploaie, deoarece in lumea asta este mai multă ticăloşie decât îţi poţi închipui.
(bătrânul templier Thomas of Lincoln către învăţăcelul său, tânărul templier Richard, personajul central - inventat de autoare  - al romanului)
*
- Viaţa omului, zise el, este o picătură de tragedie şi de fericire, scoasă din oceanul veşniciei numai ca să cadă înapoi şi să se piardă in uitare (Richard către Blanche, soţia celui mai bun prieten al său).
- Dacă vezi viaţa astfel, de ce faci tot ceea ce faci?
- Pur şi simplu pentru că sunt nevoit. Pentru că întregul suflet mi se răzvrăteşte când asist la nedreptăţi.
*
Cel ce nu e el însuşi nevinovat, nu are căderea să-şi dea cu părerea despre vina altora.
*
Ce ciudat se poate modifica viaţa cuiva in urma faptelor altuia…
- Ce cale ai ales Richard? […]
- Calea dreptăţii.
- Care dreptate? A cui dreptate? […]
- Nu pot să judec doctrina altor religii şi filosofii, zise el. Ele sunt, orice s-ar spune, o călăuză pe drumul de întoarcere spre forţa creatoare care ne stăpâneşte, şi care zace ascunsă in adâncul fiinţei noastre. Nu contează ce credem, ci cum; acesta e miezul existenţei. Calea dreptăţii, zise răspicat. Aceasta este o cale a echităţii, a justiţiei, o cale care îi dă fiecărui om dreptul de a gândi liber, de a acţiona liber, de a fi liber, respectând convingerea celuilalt. Abia atunci omul îşi poate iubi aproapele. Un om care îi dă celuilalt spaţiu şi acea libertate, iubeşte cu adevărat. Dacă s-a ajuns la acea toleranţă şi la acea iubire, lumea noastră poate fi creată din nou, poate fi transformată într-o lume a păcii şi a drepturilor egale pentru fiecare. Dumnezeu n-a creat domni şi robi, n-a creat nobili, şerbi şi iobagi. El a creat doi oameni egali, dintre care nici unul nu era subordonat celuilalt. Omul rămâne răspunzător de ceea ce face cu acele drepturi şi cu libertatea. Cel care are in el iubirea, îl are in el pe Sfântul Duh, pe însuşi Dumnezeu. Acea iubire este izvorul care lărgeşte spiritul, este izvorul a toată cunoaşterea. Aceasta este calea justă. A-L sluji numai pe Creator, nu e de ajuns, religia singură nu e de ajuns.
- Fiecare trebuie să-şi găsească singur calea justă.
(din romanul Amurgul templierilor, de Hanny Alders, Editura Univers, Bucureşti, 1993; traducere şi note de H.R.Radulian).

Postare pentru jocul Citate favorite găzduit de Zina şi pornit împreună cu Ella. Se pot alătura in joc toţi cei care doresc să împărtăşească ceea ce le-a atras atenţia într-o carte, la un moment dat. Click&Comment Monday! e sloganul acestui joc.

Amurgul templierilor, roman publicat in 1987 de Hanny Alders, poate fi numit roman de aventuri, dar este şi o frescă a epocii in care steaua Ordinului Cavalerilor Templieri a început să apună; un ordin militar religios foarte puternic şi care avea destule bogăţii, templierii fiind atunci singurii creştini care aveau permisiunea să-şi investească banii in împrumuturi cu dobândă. Regele Franţei, Filip al IV-lea (zis cel Frumos) avea mari datorii la Templu şi visteria îi era goală. El este cel care a pus la cale căderea acestui ordin - susţinând că templierii se închină diavolului şi au multe alte păcate -  pentru a prelua bogăţiile, in primul rând, dorea desfiinţarea ordinului şi l-a forţat pe papa Clement al V-lea să fie de partea lui.
Lichidarea Ordinului a început într-o zi de vineri, 13 octombrie 1307.
Deşi Filip al IV-lea a avut multe realizări ca monarh - unind Franţa, evitând războaiele prin diferite alianţe, construind drumuri, centralizând administraţia, eliminând drepturile baronilor de a se lupta între ei când aveau chef şi de a bate moneda proprie - a rămas in istorie ca fiind cel care a dus la distrugerea unui ordin religios ai cărui membri au luptat cu mult curaj in Ţara Sfântă (denumire dată ţării natale a lui Isus Cristos, in hotarele ei biblice).
Tânărul templier Richard (englez) încearcă să-i ajute pe fraţii francezi care suferă persecuţiile sângeroase ordonate de regele Franţei, dar nu reuşeşte să oprească lichidarea Ordinului. Pentru virtuţile lui de cavaler, însă, este iniţiat in “taina templului” de marii maeştri care ştiu că nu mai au mult de trăit.
E un roman care conţine multe date istorice, ceea ce-l face lung, dar nici o clipă plictisitor.
*
Istoricii şi-au pus multă vreme întrebarea dacă in cadrul Ordinului Templierilor s-a petrecut o erezie, o întrebare la care răspunsul aproape unanim a fost negativ. Totuşi, unii sunt de părere că prin contactele lor cu Orientul, templierii şi-au lărgit orizontul, şi-au extins perspectiva asupra societăţii occidentale şi asupra raporturilor de putere din sânul ei şi că au urmărit un ideal măreţ: “un echilibru între Apus şi Răsărit, o pace universală, o conciliere spirituală şi o alianţă politică între statele Europei” (John Charpentier, L’Ordre des Templiers. L’Enseignement interieur). Un ideal pe care, ştiindu-se sprijiniţi de posesiunile lor ramificate in toată Europa şi bazându-se pe puterea lor financiară, pe cunoştinţele lor strategice şi pe cele două secole ale lor de experienţă, l-ar fi putut realiza, dacă Filip cel Frumos nu le-ar fi barat drumul. (Hanny Alders)

Hanny Alders s-a născut la Rotterdam in 18 iunie 1946 şi a murit la Schoorl, in 22 iulie 2010. E cunoscută ca scriitoare de romane istorice foarte bine documentate, pline de intrigi şi de secrete. A debutat in 1987 cu romanul Amurgul templierilor (Non nobis, titlul original), despre care New York Times scria: “o carte pe care o scrii doar o dată in viaţă”. A primit premiul Gouden Ezelsoor, pentru cel mai bine vândut roman de debut. A lucrat timp de 14 ani la acest roman despre căderea Cavalerilor Templieri la inceputul secolului al XIV-lea.